Doua filme, pretioase in registre diferite, la care nu sunteti obligati sa mergeti

Cu „Domino”, Tony Scott continua linia lui tot mai manierista (ultima isprava fusese „Man on Fire”) de a face film in buza videoclipului, cu imagine superlucrata, efecte de ultima ora, totul de o calofilie obositoare care ajunge sa respinga. Sursa filmului e totusi reala: fiica actorului Lawrence Harvey, Domino Harvey, care a murit anul trecut la varsta de 35 de ani, dupa ce urma sa fie condamnata pentru trafic de droguri. Tony Scott „uita” drogurile si nu e interesat decat de traseul lui Domino Scott, de la fiica salbatica la meseria de vanator de recompense trecand fulgurant prin postura de manechin. Filmul e lipsit de onestitate fata de persoana reala care a inspirat filmul si extrem de obositor in plan vizual, lucru ce trimite, in lipsa substantei, la un alt fel de lipsa de onestitate. Totusi, galeria de vedete e impresionanta: Keira Knightley, Mickey Rourke, Jacqueline Bisset, Delroy Lindo, Macy Gray, Christopher Walken (care, de pe partea lui, face un personaj foarte simpatic). Mai apar doi actori din serialul „Beverly Hills 90210”, Ian Ziering si Brian Austin Green, care se joaca pe ei insisi, acceptand sa fie paratrasnetul tuturor ironiilor. Filmul are datorita lor momente hilariante, dar nu e suficient pentru lipsa lui de miza. S-ar parea ca Tony Scott suspina inca dupa o poveste cum i-a furnizat Quentin Tarantino pentru „True Romance”, dar nu i-a spus poate nimeni ca ii trebuie si talent.

Cine sa mai stie?

Un alt fel de film este „Va savoir”/”Cine stie?”, realizat de veteranul francez Jacques Rivette in 2001 si prezentat la Cannes in competitia oficiala. Un film obosit, desi un Rivette pursange, in care referintele la Pirandello si la viata ca teatru au profunzimea unui referat pus pe internet. Doua cupluri care pe 220 de minute se apropie, ating, resping, in ceea ce s-ar dori o comedie de caractere si situatii, si care la final se dovedesc a juca un rol pe o scena. Siliti sa joace si pe nivelul unu – viata asa-zis reala, si pe nivelul doi – sugerand ca ar juca intr-o piesa (lucru dezvaluit de-abia la final), actorii sfarsesc prin a fi indecisi si vag lesinati, facandu-te sa te gandesti, foarte practic, ca pur si simplu joaca prost. Scenariul nu pare sa fi luat in calcul riscul timpului si eventualitatea ca spectatorul – oricat de intelectual – s-ar putea plictisi.