Cinci ani sunt o aruncatura de bat si regizorul Paul Greengrass stie asta. Amintirea atacurilor teroriste de la 11 Septembrie e inca dureroasa. Dar poti sa pretinzi ca ele n-au existat, sa faci – daca esti cineast – filme de aventuri sau cu teroristi in abstract? Cineastul a gasit formula perfecta, care nu agreseaza nici memoria victimelor, nici ranile crude ale rudelor. „United 93” e un film impresionant, cu atat mai mult cu cat nu foloseste nici un truc, e cat se poate de realist. Premiera lui a avut loc in acest an la Cannes, dar el a intrat pe ecranele romanesti cu putin timp inainte ca un alt film pe aceeasi tema, „World Trade Center” de Oliver Stone, sa aiba premiera la Festivalul de la Venetia.
Paul Greengrass, cu antecedentul sau numit „Bloody Sunday”, care in 2002 refacea momentul 30 ianuarie 1972, cu o trecere prin filmul de aventuri & actiune – bine condus si cu un excelent simt al ritmului („Suprematia lui Bourne” – 2004) – a atacat cu multa siguranta dar si precautie subiectul atacurilor teroriste din 2001. S-a consultat cu familiile si prietenii celor aflati in zborul cu numarul 93 al companiei, s-a documentat pe langa controlorii de zbor – pe unii i-a si luat in film, in roluri de… controlori de zbor. Filmul lui e o reconstituire, mult mai dramatica si mai veridica decat cele pe care le vedem uneori pe Discovery. O data ca Greengrass n-a vrut actori cunoscuti. Cei pe care i-a ales arata ca niste oameni obisnuiti, ca noi, ar putea fi chiar cei din avion. Pe urma, regizorul imagineaza lucrurile care s-au putut intampla si despre care nu se stie, prin forta imprejurarilor, nimic. In al treilea rand vine faptul ca melodramaticul, figurile de stil, acroseurile patimase lipsesc. Dar filmul te loveste in plex si te lasa mut la final. E strans filmat, dar urmareste bornele timpului real. Tine 90 de minute, aproximativ durata reala a evenimentelor, de la check-in-ul pasagerilor pana la prabusire. Dialogurile sunt veridice si, chiar daca exista mai multe puncte de vedere, urmand mai ales alternanta turnuri de control-avion, ti se da senzatia ca esti martor. Mai important e ca cineastul nu se pune in postura de judecator. El reconstituie faptele si ni le asaza in fata ochilor. Mai e nevoie sa arati cu degetul cand realitatea e atat de elocventa?
„United 93” ar putea fi luat ca un tratament de desensibilizare pentru cei carora le e teama de avioane daca n-ar exista in spate tragicele evenimente pe care le evoca. Am auzit de oameni carora li s-a facut rau uitandu-se la film. Nu acesta e scopul lui. Maniera lui de a se apropia de realitate e copierea aproape in oglinda. Filmul incepe cu facturarea biletelor si se termina, ca o lovitura de maciuca, atunci cand avionul intra cu botul in iarba. Rece si implacabil – asa cum se intampla orice tragedie. Reconstituind fara piruete ori glicerina tragedia singurului avion din cele patru, ai carui calatori au aflat ca sunt deturnati de teroristi, Paul Greengrass le aduce cel mai curat omagiu. Iar faptul ca nu pune ramele artisticului demonstreaza poate si ca in inconstientul colectiv urmele tragediei sunt calde inca.
„Cursa United 93″/ „United 93” – 2006, scenariul si regia Paul Greengrass, cu: Christian Clemenson, Trish Gates, Polly Adams, Cheyene Jackson.
[acf_gallery field="creare_galerie" post_object_field="adauga_galerie" limit="5"]
