„RetroVizoare” – cand cuvintele si imaginile sunt din acelasi material

„In multe din fotografii exista ceva proaspat si esential ca un pahar cu apa”, scrie Stefan Balan despre una din instantaneele realizate de Alex Leo Serban, expuse in totalitate pe site-ul www.liternet.ro si partial in expozitia de la libraria bucuresteana Carturesti (langa Patria). Albumul se numeste „RetroVizoare” si e in doua volume. Alex Leo Serban nu e numai fotograf, asa cum nu e numai critic de film, iar pozele lui ii afirma libertatea de miscare. Mai este si in zodia racului, de aici interesul pentru trecut. RetroVizoarele sale vorbesc despre o lume complexa si vie. Geamurile, oglinzile, podurile, norii sunt un fel de praguri care te ajuta sa ajungi in zone mai vaste.
Autorul a initiat acest proiect in urma cu trei ani, rugandu-i pe 26 de prieteni sa-si aleaga niste poze si sa le scrie texte. Prietenii au vazut in poze o alta realitate, a lor proprie, fiecare si-a adus cate ceva „de-acasa”. Lui George Banu i s-a parut ca fatada scorojita a unei cladiri seamana cu teatrul lui Brook, „Les Bouffes du Nord”. Bogdan Ghiu si-a adus aminte in fata unui rau, surprins longitudinal de pe un pod, de Paul Celan si de Gherasim Luca, si a parut sa perceapa fascinatia traita (sau „murita”) de cel care se ineaca. Pe Razvan Mazilu, un interior greu, strapuns de o lumina galbena, l-a trimis la „Remember” de Mateiu Caragiale si la „o poveste in care am fost candva…”. Radu Afrim vede in imaginea aeroportului din Atena, pe ploaie, o aluzie la Chirico, dar si la Cocteau Twins, in vreme ce Simonei Popescu norii ii confirma ca in interiorul lor „se incurca legile fizicii cu cele ale metafizicii”. Textele lui Horia-Roman Patapievici sunt concise, de un filosofic spalat prin romantism – „Daca nu ar fi (in)departarea, am muri sufocati.” Pe Andrei Gorzo imaginea sumbra a unui colt de valcea, fara prea multe zone de lumina il trimite la locul faptei dintr-un film de Hitchcock, iar lui Iulian Tanase orice fotografie ii da fiori suprarealisti. Theodor Baconsky spune despre pozele lui Alex Leo Serban din Lisabona ca deseneaza o „Leo-sitania”, „o tara adevarata, fara comentarii si de necomentat altfel decat printr-un spasm tacut de placere”.
Fiecare autor al textului ia fotografia in spatiul lui vital si si-o asuma. „Textierii” sunt tot niste retrovizoare. Cuvintele completeaza si largesc imaginea, nu o descriu. Pana la urma, e vorba nu de cuvinte si de imagini, ci de a ajunge la zona unde acestea sunt in mod esential contopite. Alex Leo Serban nu are, cred, cunostintele tehnice ale unui fotograf de meserie, dar are ochiul cuiva care vrea sa cunoasca lumea in care se afla si lumile cu care ea se intersecteaza si in care, uneori, se reflecta. Fotografiile lui sunt pur si simplu frumoase.