„Walk the Line – Povestea lui Johnny Cash”

Nu sunt un fan al lui Johnny Cash, dar nu de asta m-a plictisit filmul realizat de James Mangold, la care m-am dus cu sacul, date fiind cele trei Globuri de aur (cel mai bun film muzical/comedie, rol principal masculin, respectiv feminin) si cele cinci nominalizari la Oscar. Cum nu eram un fan Johnny Cash si nu ma topeam dupa povestea vietii lui, ma asteptam cel putin la doua interpretari puternice – Joaquin Phoenix si Reese Witherspoon, deja nominalizati si la Oscar. N-a fost asa. Reese Witherspoon, vopsita bruneta pentru a semana cu June Carter, e corecta, dar prea neinteresanta pentru Oscar, iar Joaquin Phoenix, in afara a trei-patru momente forte, nu e nici el bubuitor Ð cum era anul trecut Jammie Foxx in rolul lui Ray Charles, care era realmente Ray Charles, nu-l juca. Parerea mea.

„Walk the Line – Povestea lui Johnny Cash”/”Walk the Line” – 2005, regia James Mangold; scenariul James Mangold si Gill Dennis dupa volumele „Man in Black” si „Cash. The Autobiography” de Johnny Cash; cu: Joaquin Phoenix, Reese Witherspoon, Ginnifer Goodwin, Shooter Jennings, Wayton Malloy Payne. Distribuit de InterComFilm Romania

Ce ramane atunci din filmul lui James Mangold, realizat la capatul mai multor ani de perseverenta din partea producatorilor si de discutii cu Johnny Cash si June Carter-Cash, care pana la decesul lor din 2003 si-au dat acordul asupra fiecarui amanunt, inclusiv asupra alegerii actorilor care sa-i joace? Ramane un film despre Johnny Cash supervizat de Johnny Cash. Un soi de testament ce retraseaza momentele principale ale vietii acestuia, varfurile si caderile, ce rememoreaza slabiciunile, tradarile si traumele, care ii inchide conturile. O pregatire pentru intrarea in eternitate, lucru pe care l-a si facut, cred, cu constiinta impacata. Pentru fanii genului country si in special pentru cei care iubesc muzica lui Johnny Cash, filmul poate parea viu, colorat, muzical indiferent de lipsuri. Pentru ceilalti poate fi interesant ca document pentru o istorie a muzicii, caci, atunci cand Johnny Cash a devenit cunoscut, rock-ul era la inceput, era un fel de „inaintea erei noastre”. Cele mai vii momente sunt si cele din concerte, cand cei doi protagonisti pot reda bucuria sanatoasa de a canta pentru public, inocenti la cuvantul „business”. Restul filmului – de la un punct incolo redundant – incepe cu copilaria si se incheie cu anul 1968, cel al memorabilului concert de la inchisoarea Folsom. Intre ele, viata personala (casnicia nefericita, copiii, tatal mereu nemultumit, drogurile, alcoolul), viata artistica (concertele mai ales) sunt ordonate de-a lungul si de-a latul coloanei vertebrale reprezentate de iubirea pentru June Carter. Filmul efloreaza conservatorismul vremii cand divortul era blamabil, dar nu are, nu stiu, eleganta sau forta de a fi mai mult decat povestea plata a unei vieti, derulata dupa evenimente-tip.
Refuzul indelungat al lui June Carter l-a aruncat pe Johnny Cash intr-o neagra perioada de droguri si alcool, culminand cu arestarea lui pentru posesie de droguri. De fapt, finalul te face sa-ti pui o intrebare simpla: lasand la o parte bunele intentii ale lui June de a-l face sa se adune de pe drumuri, nu era mai bine sa nu-i fi refuzat de la bun inceput dragostea?