Ştiu că este la modă zilele acestea să spui că „prostia se plăteşte” şi că românii care au contractat credite în fraci elveţieni sunt singurii vinovaţi pentru situaţia în care se află acum. Eu cred însă că, de regulă, prostia loveşte de sus în jos şi v-aş sfătui să vă aduceţi aminte de „veselia” anilor 2007-2008, din România. Este exact perioada în care s-au făcut cele mai multe împrumuturi în moneda elveţiană.
În 2007, în plină febră imobiliară, documentam un articol despre ţăranii din jurul Bucureştiului care îşi vânduseră pământurile dezvoltatorilor imobiliari. Voiam să aflu ce au făcut cu banii, dacă şi-au păstrat acelaşi stil de viaţă şi după ce au pus mâna pe sutele de mii de euro de pe urma terenurilor. Era perioada în care, în Otopeni sau Snagov, metrul pătrat ajungea şi la 250-350 de euro, o sumă halucinantă pentru o ţară săracă, aşa cum era România, dar căreia i se spunea tot timpul că o duce excelent. De atunci însă mi-a rămas în minte o frază scoasă de secretarul unei comune care, spre deosebire de mine, nu vedea nimic neobişnuit în faptul că oameni simpli, obişnuiţi cu traiul modest de la ţară, băgau în buzunar mormane de bani: „ Dar ce mai este o sută de mii de euro, în ziua de azi?”. Vă daţi seama cum suna această frază, într-o ţară în care salariul mediu nu depăşea, probabil, 300 de euro?
Probabil că mulţi dintre dumneavoastră zâmbesc acum, în amintirea acelor vremuri, când uliţele neasfaltate ale comunelor de pe DN1 se umpluseră cu BMW-uri şi Mercedes-uri, iar vilele se înmulţeau ca ciupercile după ploaie, deşi nu aveau nici reţele de canalizare, nici de apă curentă să se racordeze la ele. În 2007 şi 2008, viaţa era frumoasă în România, banii curgeau cu găleata, de la Guvern ni se spunea că suntem „tigrul Europei”, aveam creştere economică de peste 7%, iar primarii construiau fântâni arteziene şi parcuri de care nimeni nu avea nevoie, cu banii trimişi cu dărnicie de la guvern. România nu descoperise nici secretul magic al aurului făcut din fier, nici mari resurse de petrol, nu eram nici vreun El Dorado industrial. Eram aceeaşi ţară înapoiată, fără drumuri şi canalizări, dar cu oameni pe care-i lovise brusc frenezia cumpărăturilor. De orice fel.
Banii care întreţineau această veselie veneau din creditele pe care băncile le acordau atunci cu o uşurinţă vecină cu nebunia. Îmi aduc aminte cum îmi povestea un prieten că ceruse la bancă un credit imobiliar, se califica la o sumă mare de bani, dar, în ultimul moment, s-a răzgândit şi a cerut o sumă mult mai mică. Ofiţerul de credite nu înţelegea ce era în capul amicului meu de nu vrea să înhaţe toţi banii pe care banca îi punea la dispoziţie. Îl considera un prost incurabil, deşi clientul nu era decât prudent. Aşa erau vremurile atunci, prea puţini se mai gândeau că banii vor trebui şi returnaţi la un moment dat, în condiţiile în care de la bancheri şi miniştri, până la presă şi analişti economici, toţi le spuneau că cumpere acum, indiferent de preţ, pentru că mâine oricum va fi mai scump.
Creditele în franci elveţieni au explodat exact în acea perioadă, când preţurile în imobiliare o luaseră razna, iar frica unora de a nu rămâne fără casă i-a făcut să caute doar ofertele bancare care le dădeau cei mai mulţi bani. Sigur, au fost atunci voci autorizate care au spus că poate nu e bine ca oamenii să se împrumute într-o monedă exotică, dar aceste declaraţii erau mult prea firave într-o societate care deborda de optimism exagerat. Este drept şi că oficialii BNR au avertizat asupra riscurilor unor astfel de credite, dar problema generală nu era, în esenţă, creditul în franci elveţian. Problema era aceea că nu existau deloc reglementări care să mai tempereze din avântul oamenilor pentru a lua împrumuturi. Poate era nevoie de o disciplină mai bună în comportamentul băncilor sau de legi care să stăvilească aruncarea pe piaţă, în mod absolut haotic, a unor bani pe care românii, în realitate, nu şi-i puteau permite.
La vârful statului însă nimeni nu avea interesul să oprească această nebunie. Să ne aducem aminte de premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, care sfătuia populaţia să cumpere case în America, o ţară lovită de criză, omiţând însă să spună că va veni şi rândul României să intre în calea tsunami-ului financiar. Şi apoi, dacă te uitai prin declaraţiile de avere ale miniştrilor din guvernul său, sau ale altor politicieni importanţi, puteai vedea cât de mulţi erau cei care au avut numai de câştigat de pe urma bulei imobiliare româneşti. Un motiv în plus să stimuleze foamea de credite a oamenilor simpli.
Criza de acum a francului elveţian nu trebuie scoasă din contextul vremurilor când lipsa de responsabilitate s-a propagat în România, de sus în jos, cu o forţă nemaintâlnită după 1989. Sigur că, până la urmă, fiecare om este dator să-şi gestioneze cât mai bine finanţele personale. Iar cei care au fost nesăbuiţi plătesc deja pentru greşelile lor. Dar pe nesăbuiţii care au condus această ţară în perioada respectivă cine-i trage la răspundere?
