România se află într-o perioadă în care se vorbeşte aproape zilnic despre felul în care suntem văzuţi în Occident. Complexele de inferioritate ale românilor au însă rădăcini vechi, încă de pe vremea în care presa americană descoperea că pe glob există o ţară numită România. Şi atunci, la fel ca în prezent, autorităţile gândeau strategii, care acum ni s-ar părea profund imorale, pentru a spăla imaginea ţării noastre.
Călătorii americani au început să viziteze ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Documentele istorice arată că, în anul 1859, Statele Unite ale Americii şi-au deschis consulat în România, iar de atunci numărul turiştilor americani a început să crească. Cei care ajungeau în ţara noastră erau, în general, diplomaţi, jurnalişti, preoţi, educatori, dar şi simpli călători. Mulţi dintre aceştia, întorşi în America, şi-au pus pe hârtie impresiile, unii publicând cărţi de călătorie, alţii articole în ziarele de peste ocean. Din păcate, niciuna dintre acele cărţi nu au fost traduse ulterior în limba română, iar modul în care ne vedeau atunci americanii a rămas o necunscută. România liberă a răsfoit o parte dintre acele cărţi care se găsesc în bibliotecile americane şi pe unele portaluri precum amazon.com.
Ruritania, spaţiu mioritic
Ca o concluzie generală, impresiile americanilor nu au fost tocmai măgulitoare la adresa românilor. Mulţi au asociat România cu înapoierea, primitivismul, mizeria, analfabetismul şi corupţia, tipice ţărilor balcanice şi Orientului. Uneori, ţara noastră a fost „botezată” Ruritania, un spaţiu imaginar care stimula creativitatea scriitorilor.
În 1940, Robert St. John, un jurnalist american, scria: „Puţine locuri din lume au fost atât de răutăcios satirizate de scriitori americani şi britanici ca România. Ani la rând, a fost decorul preferat pentru comedii muzicale şi opere comice – o ţară balcanică, demnă de luat în râs numită, nu foarte subtil, Ruritania”.
Citeşte şi Subiectul TABU al medicinei româneşti. „12 pacienţi mi-au cerut eutanasierea”
Într-o altă carte, intitulată „Europe in Storm and Calm. Twenty Years’ Experiences and Reminiscences of an american Journalist”, publicată în anul 1885, jurnalistul Edward King compara ţara noastră cu Africa. „Primul meu gând a fost că am ajuns în Africa. Cu siguranţă, aceste barăci scunde sau case de paiantă, cu uşi minuscule şi aproape fără ferestre, sunt africane. Şi feţele negricioase, care se arată suspicioase din spatele unor frânturi de garduri, nu sunt ele ale unor negri?”, scria King. Jurnalistul vizitează Bucureştiul şi găseşte asemănări între capitala noastră şi oraşul american New Orleans. „În mijlocul verii sunt multe lucruri care îmi amintesc de oraşul American News Orleans. Ambele sunt oraşe de şes, ambele permit vizitatorului să urmărească vrăjitorii în amurguri stranii şi ambele au un mare număr de vagabonzi. Aşa cum New Orleans are vagabondul negru şi Bucureştiul are exuberantul, hoţul, răbdătorul, suferindul şi, dincolo de astea, fascinantul ţigan”, mai scrie el în aceeaşi carte.
Una dintre cele mai evidente caracteristici ale României surprinse de călători a fost diferenţa dintre oraşe şi sate. Americanii se arătau oripilaţi de mizeria şi condiţiile de viaţă ale românilor. „Cu greu poate fi descris un sat locuit de clasa cea mai săracă, formată din ţărani şi ţigani. Acolo, animalele şi oamenii împart acelaşi adăpost, aceeaşi mâncare, acelaşi aer. Omul şi natura sunt puternic legaţi. Niciodată până acum, nici în uliţele dosnice ale Londrei, unde sărăcia usturătoare şi corupţia se fofilează în faţa dragostei creştineşti, n-am văzut o sărăcie atât de cruntă, o aşa intensă mizerie”, scria în 1858, James Oscar Noyes, în cartea sa „Roumania: the Border Land of the Christian and the Turk”.
Murdăria şi lipsa de civilizaţie este descrisă în tuşe negre şi de Samuel M. Mutchmore: „Ei nu se spală decât după ce cad accidental în râu, iar hainele le poartă până se fac zdrenţe. Aceste creaturi trăiesc într-o mizerie de neconceput. Oraşele lor pot fi comparate în mizerie doar cu cele din Turcia”, scria el în cartea„A Visit of Japheth to Shem& Ham”, publicată în 1889.
„România înseamnă nebunia de a fura a unei întregi naţiuni”
În timp, diplomaţii români şi-au dat seama cât de proastă era imaginea României în Statele Unite ale Americii, iar în perioada interbelică au gândit tot felul de planuri pentru a schimba părerea jurnaliştilor americani despre noi. Regina Maria, cu ajutorul prietenului său american , William Nelson Cromwell, a finanţat o revistă numită „Roumania”, care a apărut peste ocean timp de zece ani, din 1925 până în 1935. Iniţiativa a fost însă ineficientă.
Unul dintre diplomaţii români care au lucrat pentru dezamorsarea clişeelor apărute în presa americană este George Boncescu, numit în februarie 1927 ataşat de presă la Legaţia română din Washington. Încă de la începutul activităţii sale în SUA, Boncescu a sugerat Direcţiei generale a presei şi propagandei din ţară că, pentru a diminua propagarea clişeelor despre România, era necesar să fie alocaţi bani pentru a fi „angajaţi ziarişti americani, plătiţi de obicei cu 75$ pentru douăsprezece coloane”, scrie istoricul Nicolae Dascălu în cartea, „Imaginea opiniei publice din SUA asupra evoluţiei economice a României Mari (1919-1939)”.
În perioada interbelică, au existat prieteni americani dezinteresaţi ai României, precum profesorii Healy sau Labot, care semnau articole scrise de legaţie, dar nu trebuia abuzat de semnătura lor.
Boncescu atenţiona Bucureştiul că ştirile despre România „vin aproape exclusiv de la corespondenţii ziarelor şi agenţiilor telegrafice din Viena” şi spunea că informaţiile transmise pe acest canal erau de obicei deformate. „Exagerările pornesc în genere de la un corespondent ungur din Transilvania (…). Ele trec prin Budapesta unde sunt aranjate şi la nevoie amplificate, apoi sunt transmise la Viena, centrul de informaţie despre Orient. Aici ele sunt luate de corespondenţii ziarelor apusene, sau de acele agenţii de mâna a doua care trăiesc numai din lansarea ştirilor false, în dauna unuia sau altuia din guvernele care nu se lasă şantajate. Trimise în Italia, Elveţia şi Germania, ele merg pe urmă la Paris, la Londra, trec oceanul”, scrie un autor din epocă, semnalat de S. Şerbescu în „Propaganda în străinătate”.
Soluţia propusă de Boncescu era găsirea unor ziarişti americani remuneraţi în consecinţă, care să publice la marile ziare americane articole elogioase despre România. Discuţiile dintre Boncescu şi reprezentanţii din ţară, cum ar fi cele cu Eugen Filotti, directorul general al Direcţiei presei şi informaţiilor, se găsesc în Arhivele Statului, fond Ministerul Propagandei Naţionale şi în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, iar istoricul care a studiat şi care a scris două cărţi pe această este Nicolae Dascălu.
Statul român a fost de acord cu propunerile lui Boncescu şi a alocat bani pentru publicarea unor articole publicitare în marile ziare americane şi a încurajat trimiterea de corespondenţi de presă direct la Bucureşti din partea periodicelor internaţionale şi a agenţiilor de ştiri. Astfel, în 1939, presa americană avea în România opt corespondenţi reprezentând „New York Times”, „Christian Science Monitor”, „New York Herald Tribune”, „Chicago Tribune” etc.
Guvernul a suportat cheltuielile de deplasare ale reprezentantului marelui cotidian „New York Times”, colonelul Minnicerode care, în luna mai 1929, a făcut o călătorie de documentare în România. Direcţia presei i-a plătit biletul Londra- Bucureşti, i-a oferit un permis gratuit de călătorie prin CFR şi i-a organizat întâlniri cu primul ministru, regenţa şi cu regele.
„Unii dintre aceşti corespondenţi elaborau şi articole negative ceea ce, mai ales în perioada dictaturii regale, ducea la expluzarea lor din ţară. Aşa, de pildă, trimisul lui United Press, F.C. John, sosit în România în octombrie 1938, este expluzat în noiembrie 1939 pentru publicarea unor articole în care critica metodele dictatoriale ale regelui Carol”, explică Dascălu, în cartea sa.
Mai mult, Guvernul României era la curent cu articolele lui John Gunther şi George Seldes, doi dintre cei mai influenţi jurnalişti americani, care au scris negativ despre corupţia din ţara noastră. După mai multe vizite făcute între 1933 şi 1935, Gunther a numit un capitol, dintr-o carte a sa, „The Lupescu Comedy”. Boncescu a informat autorităţile despre modul nefavorabil în care era zugrăvită România. „Există o poantă la adresa României: Mania înseamnă nebunie. Cleptomania înseamnă nebunia de a fura. România înseamnă nebunia de a fura a unei întregi naţiuni”, scria Gunther, în 1936, în cartea sa „Inside Europe”. Jurnalistul a fost primul care a scris în America despre scandalurile din interiorul Casei Regale a României.
Ce voia să cumpere statul român cu 200.000 lei
Pe de altă parte, în toată perioada interbelică, au existat negocieri intense cu ziare prestigioase americane de a publica, contra cost, articole despre ţara noastră. Potrivit dosarului 201, din fondul M.P.N., din Arhivele Statului, marele cotidian „Washington Post” înainta în iunie 1927 oferta editării unui număr special consacrat României cu ocazia marcării a 50 de ani de la fondarea ziarului. O pagină, cu ilustraţii, urma să coste 3 $ . Guvernul român respinge oferta din cauza lipsei de fonduri.
În schimb, scrie Nicolae Dascălu, reprezentantul ediţiei pariziene a ziarului „New York Herald”, P. Solmon, a avut relaţii strânse cu Direcţia presei de la Bucureşti pentru pregătirea unei ediţii speciale şi a unor broşuri de propagandă economică. Potrivit documentelor aflate în Arhiva Statului, Solmon prezenta în octombrie 1928 un proiect de plan pentru publicitate asupra României în SUA prin articole, emisiuni radio, difuzare de fotografii şi articole în presă. „În octombrie 1930, apare o ediţie specială, de 4 p., a ziarului New York Herald, consacrată României cu titlul Progressive Romania”, scrie Dascălu.
Ediţia europeană a ziarului „The Chicago Tribune” propunea în iulie 1928 încheierea unui contract pentru publicarea a jumătate de pagină despre România, săptămânal, timp de un an, aşadar 52 inserţiuni costând 3640$. Oferta este acceptată şi în numerele din septembrie 1928-martie 1929 apar multe articole despre realităţile româneşti. „În aprilie 1929 este avansată şi oferta pentru un număr special al lui „Chicago Tribune” însumând 10 pagini, costul total fiind de 1500$. Direcţia presei acceptă un număr special de 8 pagini, pentru care urmau a se plăti 200.000 lei şi urmau a se cumpăra 500 exemplare. Ediţia apare în noiembrie 1930, iar succesul înregistrat permite încheierea unui nou contract de publicitate pentru afectarea a un sfert de pagină, timp de un an, costând 3640 $. Aranjamentul a fost încheiat pentru anul 1931, titlul ales rubricii fiind Priveşte dezvoltarea României”, explică istoricul.
Un alt mare ziar american, „Christian Science Monitor”, propunea Direcţiei presei, în decembrie 1930, semnarea unui contract pentru publicarea a 26 de articole, în 1931, menite a înfăţişa publicului din SUA adevărata faţă a României. Propunerea este respinsă din considerente financiare, dar relaţiile cu ziarul respectiv au continuat. În aprilie 1933, editorii solicitau un articol privind educaţia prin radio în România, iar în septembrie 1933 un material semnat de prim-ministru Alexandru Vaida-Voevod, sub titlul „Ce are nevoie mai mult lumea?”.
Periodicele americane erau însă greu de influenţat, iar ştirile negative despre România erau publicate fără menajamente. „Boston Herald” din 23 martie 1927 susţinea într-un articol că România promova o politică voită de menţinere a analfabetismului, deoarece aceasta convenea intereselor claselor privilegiate. Legaţia română a susţinut atunci că articolul fusese inspirat dintr-un raport al unor americani care vizitaseră recent ţara noastră. „The United States Daily” informa cititorii americani, la 27 septembrie 1928, că sistemul de învăţământ din România nu era unificat şi ca urmare nu a reuşit a rezolva problema gravă a analfabetismului, iar ziarul „Feature Service”, din 13 februarie 1929, publica un articol despre starea precară a asistenţei medicale şi proliferarea superstiţiilor în rândul românilor. Direcţia presei a considerat că era necesar un articol de răspuns, un drept la replică, care a şi fost trimis Legaţiei de la Washington spre a fi publicat în acel ziar.
În toată perioda interbelică, statul român a cheltuit sume importante în acţiunea de propagandă în SUA. Potrivit documentelor din Arhivele Statului, numai în 1930 s-au plătit 2,5 milioane de lei. Istoricul Nicolae Dascălu spune că, în total, au fost alocaţi în fiecare an, în medie, 25.000 de dolari. Nu se ştie însă care au fost efectele acestei campanii: „Suma, uriaşă în epocă, a fost justificată ca necesară, dar din nefericire nu dispunem de indicatori exacţi care să ne releve eficacitatea investiţiei”.
(Acest material a fost realizat cu ajutorul istoricului Lavinia Popica)
