Fantomele trecutului au lovit Croazeta

„Sper ca juriul din acest an va fi limpede ca oglinda”, a spus Wong Kar-wai la conferinta de presa sustinuta in prima zi a festivalului, alaturi de colegii sai jurati Patrice Leconte, Monica Bellucci, Tim Roth, Samuel L. Jackson, Lucrecia Martel, Zhanhg Ziyi si Helena Bonham Carter. Si colegii lui Wong Kar-wai par decisi sa se bata pentru ideile lor si sa nu mearga pe compromisuri, desi sunt constienti ca oricum cineva se gaseste sa conteste premiile in fiecare an. De pilda, Patrice Leconte a spus ca spera ca in ultima zi a festivalului, 28 mai, nu va castiga „un film bej”, chiar daca Helena Bonham Carter a declarat cu autoironie ca ea nu prea are gust la filme.
Filmul „Palatul de vara”, realizat de cineastul chinez Lou Ye, isi plaseaza actiunea in China anului 1988 pentru a traversa alaturi de tinerii sai eroi protestele din Piata Tien An Men (1989), pana la reformele economice si retrocedarea Hong Kong-ului din 1997. Miza filmului este deci una importanta si in plus filmul a fost selectionat la Cannes inainte de a i se da voie de catre autoritatile chineze sa iasa din tara. Este si un film in care eroii nu numai ca se saruta (pe gura), dar fac si dragoste (de mai multe ori, cat pentru toata cenzura comunista). Plasat in perioada infloririi revolutiei culturale, cu studenti chinezi discutand pe textele lui Vaclav Havel si ascultand muzica americana, filmul e important din punctul de vedere al unui statement politic, dar este modest din punct de vedere estetic. Anul trecut, competitia canneza a mai avut doua astfel de filme in care politicul parea sa fi fost mai important pentru selectioneri decat calitatea – „Kilometre zero” de Hiner Saleem si „Free Zone” de Amos Gita•. Filmul irakian era coprodus cu Franta, iar Amos Gita• e un nume. Selectionarea lui „Summer Palace”, coproductie franco-germana-chineza in care s-a implicat si Sylvain Bursztejn (care a coprodus „Balanta” lui Lucian Pintilie – lucru pe care revistele care apar la Cannes nu uita sa-l precizeze), spune foarte multe despre locul pe care cinematograful asiatic il ocupa azi pe piata filmului si despre „avantul” cinematografiei chineze care, spune Sylvain Bursztejn, va fi in zece ani de acum inainte mai de succes decat cea indiana. Sa nu uitam ca din juriul din acest an de la Cannes fac parte si doi chinezi.
Ieri am vazut si cel mai recent film al britanicului Ken Loach, care bate festivalurile de mai bine de 30 de ani, avand deja la Cannes un premiu al juriului ecumenic pentru intreaga cariera si doua premii ale juriului. Ken Loach ataca in „The Wind That Shakes The Barley” un subiect delicat, cel al razboiului civil care a izbucnit in Irlanda dupa declararea independentei. Cu un Cillian Murphy discret, dar prezent, filmul are o prima jumatate foarte buna, dar maniera foarte clasica, aproape batranicioasa, de a trata subiectul face ca cea de-a doua parte sa-si piarda vizibil ritmul si sa plictiseasca. Oricum, cineastul englez, care face un film in favoarea irlandezilor, declara ca e constient de faptul ca vor fi interesati de el cei care stiu despre ce e vorba, iar restul vor pleca plictisiti. „Codul lui Da Vinci” are cronici proaste aici. „Variety”, care are editii zilnice, avea ieri doua texte ironice, chiar daca anunta si faptul ca filmul a fost interzis in India cu doua zile inainte de premiera. Spectacolul de gala, la care a luat parte echipa, a fost prefatat cu cateva ore inainte de protestele unor maicute si preoti britanici.