La sase ani dupa stabilirea in Canada si la trei dupa ultima vizita in tara, Institutul Cultural Roman a invitat-o pe scriitoarea Felicia Mihali sa tina o conferinta pe tema identitatii, comparata de Horia-Roman Patapievici, directorul ICR, cu acel lucru nedefinit cu care te trezesti dimineata si a carui disparitie te transforma in gandacul lui Kafka.
Felicia Mihali vorbeste articulat si cu sentimentul propriei valori. Are trei carti deja publicate in Canada, dintre care doua traduceri ale romanelor scoase in Romania, lucreaza la un altul, pregateste un altul. Este un exemplu de intelectual roman care si-a gasit usor locul in strainatate, desi a ales sa scrie in limba tarii de adoptie, franceza. De cand a plecat, scrie numai in franceza, inclusiv in jurnal. E adepta muncii harnice. „Textul literar nu tine de inspiratie divina, ci de munca fizica.” Desi este de parere ca procesul de emigratie e unul de imbogatire, ea recunoaste ca a avut un moment dificil: cand a ajuns in Canada unde n-avea nici un contact cu lumea literara si-a recitit cartile, avand impresia ca nu au nici o valoare. „Din pacate, Romania nu e acum in sfera modelor literare in America, de aceea un autor ca mine are foarte putine sanse sa fie remarcat”, spune autoarea care a reusit sa sparga blocada. Potrivit Feliciei Mihali, cel mai cunoscut scriitor roman in Canada este Mircea Cartarescu, desi nu a fost tradus ca ea sau Irina Egli.
– Esti multumita de cum a iesit conferinta?
– Sper ca am reusit sa fiu coerenta si sa spun lucruri interesante, desi in ultima vreme nu mai am exercitiul de a vorbi public in limba romana. Limba romana e cea de comunicare cotidiana.
– Dar n-ai venit in Romania, asa cum spunea Cornel Nistorescu la conferinta, ca sa te convingi ca n-ai ratat partida?
– Daca dansul crede asta, eu nu pot sa-l contrazic. Eu n-am venit pentru asta, pentru ca am participat la un colocviu la Sinaia, organizat de Conseil International d'…tudes Francophones. Este o reuniune a profesorilor universitari din toata lumea si a autorilor de limba franceza care se intalnesc in fiecare an intr-o tara. Anul trecut intalnirea a avut loc in Canada, la Ottawa, anul asta este in Romania, anul viitor va fi in Guyana. Deci e un cerc inchis. Sunt de fapt comunicari stiintifice pe autori de limba franceza. Eu am fost invitata la acest colocviu ca autor, pentru ca o profesoara universitara a citit cartile mele, mi-a prezentat opera, si asa am fost invitata.
– Ai spus la conferinta de la ICR ca romanul tau, „Tara Branzei”, a fost mai bine perceput in Canada decat in Romania. Crezi ca cititorul de literatura de acolo e mai bun pentru tine?
– Nu stiu daca neaparat cititorii, dar stiu ca toti criticii din Canada au fost foarte seriosi si au citit cu creionul in mana, impresie pe care n-am avut-o despre criticii din Romania, cu toata buna receptie de care m-am bucurat. Mi s-a parut ca s-au oprit putin la nivelul fizic si au incercat sa contrazica aceasta imagine chiar laudand cartea, incercand sa ma convinga de faptul ca nu este asa. Or, acolo satul era o realitate ca oricare. Erau obisnuiti sa auda lucruri rele despre ceilalti, si atunci nu i-a deranjat deloc ca satul era atat de sarac si de pustiit. I-a preocupat mai mult ce se intampla cu eroina romanului, a carei viata ajunge la un punct foarte critic. Probabil ca e si distanta care ajuta putin. Cineva din Quebec mi-a spus ca e mai usor sa vezi lucrurile de la distanta.
– Ai spus ca probabil cel mai important e sa traiesti in imaginar, dar tocmai tu spui asta, care ai facut o gramada de lucruri? Turul Europei, gravida, pe bicicleta; doua facultati in paralel, cand divortasesi si erai singura cu un copil; ai scos in Romania trei carti si ai plecat sa scrii in Canada, unde esti, dupa doar 6 ani, publicata si cunoscuta; un an de zile ai predat franceza la Beijing; acum conduci o revista culturala.
– Pe mine cred ca asta m-a salvat, faptul ca am propriile povesti in care din cand in cand ma refugiez ca intr-un film de buna calitate. Fata de aceste povesti pe care le creez si pe care mai tarziu le traduc in alte povesti am aceeasi stare ca atunci cand vad un film care-mi place. Este o pauza din aceasta lume.
– Romania se afla in acest imaginar?
– Da, categoric. Si constat, in mod ciudat, ca cu cat imbatranesc, cu atat regasesc Romania, dar nu la nivelul imediat apropiat, ci foarte indepartat. Imi visez bunicii care sunt morti, satul copilariei, deci ma reintorc in Romania primara a copilariei mele.
– E ceva ce ai vrut sa faci si n-ai facut pana acum?
– Nu m-am gandit. Nu, cred ca nu.
[acf_gallery field="creare_galerie" post_object_field="adauga_galerie" limit="5"]
