„Fratii Grimm” de Terry Gilliam – basmul in epoca postmoderna

In cel mai recent (si mai elaborat la nivelul productiei) film al lui Terry Gilliam, asteptatul „Fratii Grimm”, avem de-a face cu o savuroasa si mai mult decat postmoderna modalitate de a topi fantezia in real si viceversa.
Creator extravagant, elaborat, eclectic, Terry Gilliam pare sa fi cautat sa estompeze tenta postmoderna si sa faca in primul rand un basm. Cum basme s-au tot facut, cum s-a scris pana la epuizare despre basmele fratilor Grimm, un-ghiurile fiind dintre cele mai diverse (am gasit pe net pana si un studiu intitulat sagalnic „Postidentitate si globalizare in basmele Fratilor Grimm”), cum psihologii i-au apucat pe Fratii Grimm cand de pe stanga, cand de pe dreapta, cand cu instrumentele lui Freud, cand cu cele ale lui Jung s.a.m.d., ce mai putea face Terry Gilliam?
Dupa scenariul lui Ehren Kreuger, el ne propune o imersiune in universul fratilor Grimm, unde peste secolul al XIX-lea, cu conflictele dintre francezi si germani, se suprapune ca o hartie fotografica o alta realitate, fantezista, in care o Regina din Oglinda, batrana de 500 de ani, pregateste vraji cu 12 fete ca sa le fure tineretea, in care copacii unei paduri vrajite se misca singuri, unde lupii sunt oameni vrajiti etc. Scenariul are eleganta de a introduce cu masura situatii si elemente din cele mai cunoscute basme ale Fratilor Grimm – „Alba-ca-Zapada”, „Cenusareasa”, Rapun-zel”, „Frumoasa din Padurea Adormita”, „Scufita Rosie”, „Hansel si Gretel”. Nimic nu pare grosolan si in exces pe traseul intortocheat si periculos al fratilor Jake (Jacob) si Will (Wilhelm) Grimm, interpretati de Heath Ledger si Matt Damon. Daca scenariul are simtul masurii, stiind cand sa introduca si cat sa tina in atentie o referinta, acelasi lucru e de laudat si la nivelul „manoperei”, caci suntem scutiti de efecte speciale badarane prin numar, care ne-ar fi blurat perceptia. Avem parte, in schimb, de cateva efecte speciale extraordinare – si fidele, si frumoase, si inovative. Gilliam pare dornic sa stranga cat mai multe grimm-isme, dar si reflexii peste timp ale acestora. Tot el face cu ochiul, la final, filmului lui Neil Jordan, „The Company of Wolves” (care exploata implicatiile erotice ale „Scufitei Rosii”), lasandu-ne sa credem ca eroii poate n-au trait fericiti pana la adanci batraneti.
Realitatea si fantezia sunt intr-a-tat de simbiotice, incat tot catre sfarsitul filmului (era sa scriu „povestii”) se introduce discret ideea ca tot ce s-a intamplat pana atunci a urmat poate linia unei povesti deja existente. Sunt povestea/filmul rodul mintii romanticului Jacob, care crede in povesti, in vraji si in basmul cu sufletul-pereche? Oricum intelesesem bine de pe drum ca elementele magice din basme ar fi fost initial reale (le-am vazut pe ecran, eroii s-au intalnit cu ele). Pe langa acest joc ce se poate suci pe multe fete fara a se hotari pentru una singura, filmul prefera pe alt nivel dihotomiile, contrariile. O spune Terry Gilliam, care declara ca, printre altele, a fost atras la film de distanta care exista in secolul al XIX-lea intre gandirea mitologica, plina de superstitii si fantezie, si cea rationalista impusa de iluminism. Asa sunt construiti si cei doi frati, dar calitatile lor se completeaza. Unul e romantic, increzator in cai verzi pe pereti, celalalt e materialist, smecher, bon viveur. Probabil ca pe un alt plan, Gilliam s-a gandit ca situatia din secolul al XIX-lea este repetata cu semn invers astazi, cand lumea noastra materialista, hipertehnica e inundata de un val tot mai inalt de metafizica, de credinta in superstitii etc. Daca ne ofera o prajitura foarte dulce si foarte apetisanta, el are grija sa ne strecoare in ea si un sambure tare. „Fratii Grimm” nu e un fel de „Sleepy Hollow”, cum am auzit pe cineva, e mai mult de atat.

„Fratii Grimm”/”Brothers Grimm” – 2005, regia Terry Gilliam; scenariul Ehren Kreuger; imaginea Newton Thomas Sigel; cu: Matt Damon, Heath Ledger, Monica Bellucci, Peter Stormare, Jonathan Pryce, Lena Headey. Distribuit de Mediapro Film Distribution.