Jurnalistii de camp minat si gazetarii de noptiera

Cu volumul „Baroane!” (De la Tudor Arghezi incoace, titlul trebuia pus in mod obligatoriu intre ghilimele sau justificat pentru publicul larg intr-o nota macar cat de obscura!), Mircea Cartarescu intra in cea mai primejdioasa experienta a biografiei sale artistice. Cata vreme va reusi sa ramana doar scriitor, cum spune limpede in prefata volumului, lucrurile sunt in ordine (cine mai citeste azi miile de pagini de gazetarie cotidiana ale poetului Mihai Eminescu?), dar daca va avea un moment cand va dori sa fie si altceva (prim-ministru, de exemplu, ca acelasi Mihai Eminescu, din perioada cand purta pistol la sold), acest volum va putea fi socotit „punctul de cotitura” (Fritjof Kapra) in care vietuitoarea estetica numita Mircea Cartarescu si-a ars aripile fragile de fluture dansand in jurul orbitoarei, fascinantei ademeniri a Puterii politice. In acea clipa, toate cartile sale de literatura (mai ales cele doua volume ale „Jurnal”-ului si aceasta din urma) se vor intoarce razbunator impotriva sa.
Sunt jurnalisti, in aceasta clipa in Romania care scriu zilnic de ani si ani de zile, fac gazetarie de transee si camp minat, au crescut ca niste copii de trupa ai scrisului consecvent la ziar, fara mama, fara tata, fara frati sau surori, doar cu cobra inspaimantatorului fapt de presa in fata, halucinandu-le fiinta, zilele si noptile, clipa de clipa. Unii dintre acestia au ajuns, s-au imbogatit, sunt puternici, altii si-au rasfirat maruntaiele printre sarmele ghimpate ale cenzurii si voluptoasele eruptii nocturne ale paginii, de-a latul anilor lungi de infrigurare, singuratate si alcool. Cei ce-au razbit, care au fost facuti din clipa nasterii pentru bogatie si putere, inoata acum in bazine prezidentiale, pline cu aur si dolari, ca pestii pyranha in apa. Sunt ei insisi baroni. Asa cum s-ar putea sa ajunga intr-o buna zi si Mircea Cartarescu.
Pe multi dintre ei ii cunosc dinainte de 1989, avem aceeasi cantitate de plumb in alveolele pulmonare, dar nu i-am auzit niciodata (ma refer la cei mari, la cei ce seamana cu gazetarul de la „Timpul”!) c-ar vrea sa-si adune editorialele zilnice de pe prima pagina in volume mortificante, ca Mircea Cartarescu, bunaoara: ei adulmecau urma primejdiosului subiect vanat tinandu-si respiratia, ca sub apa, dormind pe furis cu pixul in mana si scriind din orice pozitie. Scrisul gazetarilor de camp minat e un reflex animalic de supravietuire. Toti acestia au pornit din viata si au urcat treptat spre literaritate, gandul lor tainic e sa se retraga intr-o buna zi, ca „Nasul” din superba serie a lui Coppola, sa intre in legitimitatea mai inalta a literaturii, sa respire aerul curat al cartii mari pe care o viseaza de o viata intreaga, de cand i-a prins curvistina de litera jurnalistica in mandibulele ei fioroase si devoratoare.
Mircea Cartarescu vine din literatura spre viata (spre politica vietii si, deopotriva, spre viata politicii!), Hyperion se sufoca in am-nioticele zemuri ceresti ale propriei singuratati aurorale si descopera, in sfarsit, pagina catalina a compromisului cu zgarciurile calde din asternuturile lumii precare, cu atat de trecatoarea, umana ei clipa de istorie. Ceilalti mai spera sa se inalte la cer, fie macar ca in admirabilul poem al lui Ion Muresan, prinzand un caine de coada si invartindu-l deasupra capului in chip de elice. Cu volumul „Baroane!”, Mircea Cartarescu a ajuns la apogeul sau astral si acum incepe sa coboare. „Dar este Unul care tine-n mana caderea asta, nesfarsit de bland”.