„Miami Vice”, viciul necesar

Dupa ce si-a legat numele, in anii '80, de serialul „Miami Vice”, regizorul si scenaristul Michael Mann se intoarce la politistii Sonny si Rico, la costumele si masinile lor elegante. Cu un stil in lungmetraj deja consolidat de „Heat”, „Inside Man” si „Collateral”, Michael Mann ataca vechea iubire cautand semintele tari in pasta unei productii afisat comerciale.

Da, e adevarat, Colin Farrell ar putea fi luat drept frate vitreg al lui Don Johnson, numai ca are nerv si viata interioara. Spre deosebire de Johnson, ambivalenta ii permite sa fie in acelasi timp ca scos din reviste, dar si ca dintre paginile romanelor rusesti. Ce a descoperit, printre altii, si Terrence Malick la el (in „The New World”) foloseste Michael Mann cand il asaza in postura politistului sub acoperire picat in miezul unei semidileme de tragedie antica. Eroul nu se zbuciuma insa prea mult intre datoria de politist si pasiunea pentru infractoarea chineza care spala bani. El arunca apa din covata si o scapa basma curata, salvand-o, sifonandu-si conduita profesionala.
Filmul lui Michael Mann are parti bune si parti mai putin bune. Este la fel de neobisnuit decupat ca si „Collateral”, filmat tot in high-definition, si da impresia ca arata niste unghiuri ciudate ale Americii, pe care nu le stiai. Brandul „Miami Vice” a fost o provocare. Michael Mann il somatizeaza prin costume scumpe, masini si salupe „bengoase”, dar si printr-o anulare a distantelor si a puntilor dramaturgice (ajutata si de decupaj), care face ca toate locurile unde se intampla ceva sa para lipite si filmul sa curga rapid. Scenariul e strans si asta e periculos, pentru ca mare parte dintre amanuntele privind intriga raman ininteligibile. In mare, filmul trateaza despre cazul celor doi politisti parteneri care se infiltreaza in randurile unei mari organizatii ce se ocupa cu traficul si cu spalarea de bani. Pentru ca organizatia e extinsa in toata lumea, „harta” scenariului trebuia sa dea impresia ca lumea nu e un loc atat de mare.
Printre partile nereusite ale filmului plasez si neverosimilitatea, previzibilitatea si rigiditatea marelui amor dintre politistul Sonny si infractoarea in negru, Isabella (o Gong Li picata ca musca-n lapte). Cele doua personaje „capoteaza” de la a doua intalnire si, asa cum se comporta, te fac sa te gandesti ca nu sunt atat de tari pe cat se pretind, dar si ca regizorul introduce povestea de amor in acelasi sertar cu masinile misto si barcile cu motor superrapide (pe care eroul le conduce cu o mana, caci vorbeste la mobil). Nu stiu insa cat de vizibil e valul ironic aruncat peste latura glamour a filmului si nici daca el exista. Inclin sa cred ca Michael Mann a mers pe muchie si ca a alunecat. La fel cum a alunecat si cand a incercat sa aprofundeze limita dintre bine si rau pe care o trec eroii. Limita care devine neimportanta si de negasit in agitatia scenariului. Interesant ar fi fost ca filmul sa exploreze asemanarea actorului cu politistul care se pregateste sa lucreze sub acoperire. Dar Michael Mann a preferat sa ia subiectul mare, deloc amplu ori original, sa-l sparga, sa-l marunteasca bine de tot, franjurand fiecare margine. De fapt iti vine greu sa-l boscorodesti pe regizorul care isi cunoaste meseria atat de bine. Ai spune, mai degraba, ca s-a pripit cu scenariul.