Cel care părea un salvator al dreptei se dezumflă pe zi ce trece, iar cel care, prin gesturile sale, ne-a atras atenţia că mai există oameni de onoare în politica românească parcă vrea cu orice preţ să ne convingă că ne-am înşelat. Ultimul lucru de care are nevoie acum dreapta politică ar fi o luptă internă între Klaus Iohannis şi Crin Antonescu.
Congresul liberal de la sfârşitul săptămânii trecute ne-a arătat că primarul Sibiului este încă departe de momentul în care va reuşi să strângă în jurul său toţi liderii PNL şi PDL şi, mai important decât atât, pe toţi membrii şi votanţii celor două partide. Cu atât mai mult, Iohannis este departe de a momentul în care nehotărâţii şi scârbiţii din această ţară vor spune pe 16 noiembrie “da, ăsta e omul!” şi vor merge la secţia de votare să-l aleagă preşedinte al României.
Gafa legată de anunţarea faptului că PDL a acceptat ca viitorul partid să se numească PNL- ar fi fost corect ca acest anunţ să-l fi făcut împreună cu Vasile Blaga, pentru a nu le da senzaţia pedeliştilor că liberalii iau decizii majore fără să-i consulte- dar mai ales discursul neconvingător pentru liberalii din sală arată că primarul Sibiului nu este încă pregătit pentru misiunea pe care vrea să şi-o asume.
A intervenit apoi şi răsturnarea de situaţie în cazul lui Crin Antonescu care a spus, în aplauzele delegaţilor liberali, că ar accepta să candideze la prezidenţiale dacă partidul îi va cere acest lucru. Poate pentru mulţi a fost suprinzătoarea decizia fostului preşedinte al partidului, dar ea nu face decât să confirme, ceea ce se ştia în partid, că Antonescu nu s-a resemnat cu postura de învins al lui Iohannis şi că aşteaptă cel mai bun prilej pentru a ieşi din nou în faţă.
Cu patru luni înainte de alegerile prezidenţiale avem, aşadar, două tabere în PNL- una cu Iohannis, cealaltă cu Antonescu- iar în celălalt partid, PDL, nu toată lumea pare a fi împăcată cu faptul că viitorul candidat al dreptei va proveni de la liberali. Mai punem la socoteală şi dezertările din PNL şi trecerea la grupul lui Tăriceanu, iepurele politic de încredere al lui Victor Ponta, precum şi atitudinea ostilă a partidului Elenei Udrea, şi avem tabloul unei situaţii mai complicate ca oricând pentru dreapta românească. Poţi să spui chiar că tot ce se întâmplă acum, în această tabără, este menit parcă să-l propulseze pe Victor Ponta la Cotroceni, fără măcar ca aceasta să se întrebuinţeze prea serios de mijloacele de care dispune PSD pentru a câştiga o bătălie electorală.
Partea cea mai proastă a acestor frământări de pe partea dreaptă a politicii este aceea că, ocupaţi cu luptele dintre ei, reprezentanţii PNL, PDL şi PMP nu mai au timp să ne spună care este planul lor de ţară, ce vor să facă dacă vor câştiga preşedinţia României. În cele patru luni care au mai rămas până la alegeri ar fi trebuit să aflăm câteva lucruri clare despre oponentul sau oponenţii lui Ponta pentru a şti dacă merită încrederea noastră sau nu. E drept că toţi ne-au spus că “nu e bine ca PSD să aibă toată puterea în această ţară”, dar asta sună mai degrabă a cerşetorie de voturi decât a argument solid pentru a alege un preşedinte.
Spre exemplu am avea nevoie de câteva dovezi clare că Antonescu s-a schimbat radical faţă de momentul când defila alături de Victor Ponta spre lovitura de stat din 2012, ce a scandalizat Europa, sau că Iohannis este mai mult decât primarul unui oraş mic din centrul României care are şi alte calităţi decât că numele său este nemţesc.
Nu cred că în timpul rămas până la alegeri, vreunul din cei doi va avea timp să convingă prea mulţi din cei 12 milioane de români, care nu s-au prezentat la alegerile europarlamentare, să iasă la vot în noiembrie. Acestor electori pretenţioşi sau nepăsători le trebuie mai mult decât argumentul “PSD nu trebuie să aibă toată puterea în România” pentru a pune ştampila pe un candidat, iar în aceste condiţii toate frământările care au loc în aceste zile sunt degeaba. Doar nehotărâţii pot aduce victoria în alegeri a candidatului dreptei, dar până acum nimeni nu dă senzaţia că s-ar fi prins de acest lucru.
