„Tipu' de la parcare” – umorul frantuzesc, „ca va”

Cu cineastul Francis Veber ne-am tot „intalnit”. Cel mai recent in 2004, cand a iesit pe ecranele noastre „Ciocu' mic!”/”Tais-toi!”; anterior, vazusem „Dulapul”/”Le Placard” si „La cina cu un gogoman”/”Le Diner de cons” si „Jaguarul”. Pentru cinefilii mai in varsta, cei pentru care, asa cum se exprima o colega de breasla, cinematograful nu s-a inventat in anii '90, numele lui Francis Veber e legat mai degraba de „Jucaria” si de „Marele blond cu un pantof rosu”, de „La Cage aux folles” si asa mai departe.
„La Doublure”, nefericit tradus prin „Tipu' de la parcare”, tradeaza nevoia cineastului nascut in 1937 de a se mentine in forma, platoul de filmare fiind de altfel si singurul loc unde un cineast se simte – si e intr-o oarecare masura – stapanul lumii. Scenariul – scris tot de Veber – nu descopera nici America, nici gagul, dar filmul are parca mai multa inocenta si mai multa nonsalanta decat, de pilda, „Dulapul”, unde acelasi Daniel Auteuil facea impreuna cu Depardieu si cu apropourile sexuale un amestec aproape gretos. Francis Veber mizeaza acum mai putin pe sarmul discutabil al lui Daniel Auteuil si mai mult pe poveste. In buna traditie clasica, scenariul – scris curat si cu simtul ritmului – desfasoara mosorul incalcit ale mai multor relatii afective, pentru a face la final ca numai adevaratele sentimente sa descalceasca ghemul. Intr-o lume in care banul e cheia atator relatii, personajul lui Francois, interpretat de Gad Elmaleh, capata ceva din forta inocentei lui Pierre Richard. Curat, sarac, fara bani, indragostit fara sanse de o tanara (Virginie Ledoyen) care refuza sa se marite cu el. Pentru Francois pleasca pica atunci cand intamplarea face sa se nimereasca in miezul disputei dintre un mare industrias insurat (Daniel Auteuil) si amanta acestuia (Alice Taglioni), care-l iubeste, desi il asteapta ca fraiera de doi ani sa divorteze. Nu va asteptati la o comedie nebuna in care poantele sar ca dopul din sticla de sampanie. E vorba mai degraba de putina buna dispozitie, de un soi de retinere de la glume de prost gust – lucru tot mai rar – si de o anume nevinovatie din a face a enspea tentativa de comedie pe marginea diferentelor sociale.

„Silent Hill” – thriller cu necunoscute

O „recomandare” pentru filmul lui Christophe Gans („Imperiul lupilor”) sunt primele randuri din cronica celui mai cunoscut critic de film din lume, Roger Ebert. Acesta povesteste ca se afla in lift, chiar dupa proiectie, cand mai multi oameni l-au rugat sa le explice filmul. „Pai, io ar trebui sa scriu despre filme!”, a exclamat criticul. „Silent Hill” reia un joc video, de aici presupunerea americanului ca doar cei care cunosc jocul pot intelege acest thriller fantastic. Ebert scrie elegant, dar tot se intelege: nu i-a placut filmul. „Silent Hill”, povestea unei femei care pleaca cu fetita ei lunateca in cautarea unui oras bizar, ii are in distributie pe Radha Mitchell, Sean Bean si Deborah Kara Unger si ruleaza, ca si filmul lui Francis Veber, incepand de azi pe marile ecrane.