Un „Babel” din care doar iubirea ne salveaza

Filmul la care jurnalistii au facut pana acum cea mai lunga coada, la care au aplaudat si suspinat cel mai mult este „Babel” de Alejandro Gonz'lez I–'rritu. Filmul avea toate atuurile pentru care sa-i fi adus pe jurnalisti in numar atat de mare la proiectia de la ora 8.30. Un scenariu scris de Guillermo Arriaga, premiat anul trecut aici la Cannes pentru cel mai bun scenariu, Brad Pitt si Cate Blanchett pe generic, muzica lui Gustavo Santaolalla, un titlu care promite o noua constructie in mozaic, precum precedentele succese ale mexicanului, „Amorres peros” si „21 de grame”. Suficiente motive asadar.
Cu acest film, dedicat celor doi copii ai sai, datorita carora, asa cum scria pe ecran la final, orice intuneric devine luminos, I–'rritu se alatura mesajului uman si tandru al lui Almodovar, autorul celuilalt film dat aici la Cannes drept favorit la Palme d'Or, „Volver”. I–'rritu nu se indeparteaza nici de universul sau tematic, ci il aprofundeaza sondand in maniera sa orchestrala si sinestezica tarele adanci ale lumii in care traim. El preia mitul biblic al Turnului Babel pe care-l expliciteaza prin Teoria haosului. Daca „bataia din aripi a unui fluture la Beijing poate provoca o furtuna la New York”, atunci si un glont tras din greseala de niste copii care invata sa vaneze in Maroc provoaca o reactie in lant. In Mexic, dar si in Japonia. Poate ca nu reactie in lant e sintagma cea mai potrivita, pentru ca nu poti spune cu exactitate care e cauza si care efectul. Ca si in „21 de grame”, istoria e circulara si orice efect poate fi cauza. Datele ne sunt oferite pe rand, cu zgarcenie. Brad Pitt si Cate Blanchett sunt doi soti plecati in vacanta in Maroc. Aceasta e prima poveste. Femeia e impuscata in autocarul cu occidentali, in plina pustietate, vestea face inconjurul planetei, e data la stiri ca un atac al teroristilor, ambasada americana se fereste sa trimita o ambulanta. Pe cealalta parte a planetei, la granita Statelor Unite cu Mexicul, doi copii blonzi ca niste ingeri sunt luati de doica lor mexicana la nunta fiului acesteia, peste granita, pentru ca femeia nu avea cu cine sa-i lase. In Japonia, o adolescenta surdo-muta a carei mama a murit de cateva luni se lupta cu izolarea de toate genurile frizand nimfomania, pentru ca pe masura ce trece timpul sa aflam ca tatal ei ii facuse cadou unui marocan arma cu care fiul acestuia o va impusca pe americanca. I–'rritu declara ca a vrut un film despre neintelegere, despre diferenta dintre culturi – adevaratul Babel al zilelor noastre. Dar el gaseste si cheia – iubirea, cea a parintilor pentru copii, a copiilor pentru parinti, a doicilor pentru copiii altora, a barbatilor si femeilor intre ei si asa mai departe. Iubirea e – ne demonstreaza I–'rritu pe parcursul a aproape doua ore si jumatate – limbajul universal. La conferinta de presa la care a luat parte toata echipa, cineastul a marturisit ca a dorit un film care sa vorbeasca despre prejudecati intr-un mod lipsit de prejudecati. Succesul lui „Babel” de-aici de la Cannes (mai mult ca sigur ca si succesul la inima juriului) se datoreaza umanitatii sale, sinceritatii si inteligentei cu care demonstreaza, asa cum spune la un moment dat doica in desert, ca oamenii nu sunt rai, dar ca se intampla sa faca si lucruri rele. Daca „Babel” iti merge drept la inima si te emotioneaza pana la lacrimi este pentru ca pune pe ecran acele lucruri pe care le stim cu totii, dar le ascundem in spatele prejudecatilor. E foarte posibil sa ia Palme d'Or-ul, dar daca va fi asa, va deveni lumea mai buna?