Întâi am zâmbit citind aceste versuri de T. Arghezi: E parcă un făcut ca nimănui/ Să nu-i miroasă murdăria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute. („Inscripţie pe un flacon de cristal”) Pe urmă, însă, am rămas pe gânduri… Ba nu, mi-am zis, sunt versuri care vorbesc despre ceva trist, chiar dacă au şi haz. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi nu suntem în stare „a mirosi” ceea ce este murdar în firea noastră – cum s-ar zice, suferim de o acută „boală olfactivă” în această privinţă; cu cât suntem mai neputincioşi, mai săraci cu duhul, cu atât ni se pare că „mirosim” bine, ca aerul de munte sau dintr-o livadă înflorită. În schimb, cum spune poe-tul, „parfumul altuia ne pute”, iar acest fapt este exprimat chiar de vorbirea obişnuită: de pildă, dacă ai un caracter frumos, dacă ai dobândit prin vrednicie, prin strădanii cinstite o izbândă, o bucurie a vieţii tale – mulţi cunoscuţi, prieteni, chiar rude, „întorc nasul”, după expresia cunoscută, şi se fac că nu te văd, fiindcă „parfumul tău îi pute” Da… ar fi bine să mergem la un „medic orelist” şi să ne tratăm „mirosul”, astfel ca aceste versuri ale lui Arghezi să nu se potrivească nasului nostru.
